asta nu e o poveste.

Imaginati-va ca stau cu degetele pe tastele obosite, intr-o camera plina de o umbra rosie calda, cu un pahar rosu, langa un foc cald. Astfel am fost acum cateva momente martora a unei intamplari. Dar nu am sa va povestesc asta acum pentru ca mi-e teama. Va sfatuiesc sa va luati un vin dulce si sa-l savurati. Aperitivul va fi neinteresanta mea poveste. Aseara am visat ca lesinam pe scarile unei cladiri dragi. Cineva mi-a zis ca reiese teama de singuratate. Poate ca nu are dreptate. Poate ca un vis e doar atat. Fara sa arate teama mea. De unde sa stie el?

Alergam agila printre foile scrijelite la diferite cursuri, cand deodata imi cad ochii pe o foaie rupta dintr-un ziar... Trag perdeaua rosie gasita in spatele unor paturi vechi de-ale mamei si las o raza timida de lumina sa-mi arate titlul: "el capitán maléfico vs el gigoló italiano". Stai! Nu te uita asa ciudat la mine! Stiu ca asta nu inseamna nimic, dar langa aceste cuvinte printate cu litere mari si rotunjite ametitor de vulgar, era o poza. Iar acea poza zdruncina toate sentimentele si principiile mele. Clatinate ireversibil pt o secunda infinita.

Oare ce-ar fi daca maine dimineata in loc sa ma duc la treaba zilnic plictisitoare mi-as face bagajele? As urca intr-un tren, fara destinatie precisa si as privi etern uimita rasaritul, lanurile de porumb, padurea, apusul, viata si moartea unei flori din vaza crapata de pe pervazul trenului. As cobori din acel vagon atunci cand as simti ca totul e destul de calm si de indepartat.

Dar sa revin la poza, caci ea e cea care mi-a amintit de nesfarsit. Un om gigant, cu parul unsuros si mintea goala statea intr-o arena asteptand sa vina. Irelevant e, desigur, ce asteptari avea. Langa arena, parca picatata de un pictor neinteles, statea o femeie frumoasa, ce-mi aminteste cumva de o stapana de mosie in vechea Anglie. Stapana pe situatie si mandra, cu un zambet nesters. Dar ce vreau sa va spun e altceva. Femeia asta avea in mana dreapta un evantai, iar pe acesta erau colorate cu tusuri si cerneluri tot felul de modele incurcate. Linii infinite, si cuburi fara forma definita. Dar, totodata, ascus parca printre acest model, statea un soricel. Un soricel de plus cu ochii mari. Asta avea femeia in mana stanga.

Albastru. Asa e cerul vara cand soarele iese la plimbare incet. Asa e bluza ce-o port eu prin bucatarie. Asa esti tu. Nu.. Nu tu. Tu iar.

Femeia aia, daca o mai tineti minte, avea in mana ei o jucarie. Un soricel de plus cu coada lunga, corpul mare si pufos cu blana roz. cu ochi albastri. Albastri ca si marea, ca si cerul. Albastri ca si ochii lui. Ai celui care a plecat, si bine a facut. Acum mult timp, desigur doar sentimental vorbind, caci cronologic a fost si nu mai este de doar cativa ani, am avut o iubire. Un dulce suflet ce-l credeam perfect, vazut acum aievea prin ochii unui soricel de plus.

Era frumos si dulce ca o visina acra culeasa primavara dintr-un cires ciudat. El alerga printre copacii verzi de-abia inmuguriti, la fel ca dragostea noastra. In secunda in care am vazut acel soricel, m-am trezit, ca intr-un vis ce nu trebuia sa-l am vreodata, uitand-ma din nou in acei ochi. Atat de clari si de agitati, imi tremurau universul si ma linisteau totodata de fiecare data cand se indreptau spre mine. Atunci, tot ce facea el era o fericire marunta, un ideal. Tin minte, cu ironie si dispret, ca o data l-am vazut strigand la mama lui. Se certau pe un motiv oarecare, una din fetele multiple ale vietii lui complicate.

Ma intreb ce s-ar fi inamplat cu noi, si cu iubirea mea, daca ziua cu ploaie nu ar fi avut loc. Din ziua aia noi nu ne-am mai iubit. Te-am facut scrum, caci asa e viata. Oare as fi fost alta persoana acum? Oare mai trista? mai superficiala si plapanda? Sau poate ar fi venit totusi candva o zi cu ploaie, iar dupa ea o noua zi senina ca cea pe care o traiesc eu chiar si-acum.

Va anunt cu drag ca mi s-a terminat cerneala tastaturii, si vinul dulce din pahar. Mi-e din nou teama de-o iubire absurda terminata intr-o zi cu lacrimi cazute din cer. Din cerul albastru. Si tremur la gandul ca el, imperfect si rau, ar putea reveni. Ii vad imaginea in ochii acelui soricel, iar acel soricel va ramane mereu intr-o poza rupta dintr-un ziar despre lupte in arene.

Un ultim cuvant azi, caci am un tren de prins si n-as vrea sa-l ratez. Copil fiind mereu, cred ca nimic nu e mai rau decat sa fi adult indragosit la cativa anisori. Sa fii lovit de nisipul primit cu ura din dragostea ce-o porti, in par si-n ochi blanzi si caprui, ce nu vor fi niciand albastri ca ai lui. Sau ca ai tai, cel ce vine acum la mine. Te-astept langa aceste taste, cu perdeaua trasa si focul cald. In tren.